Despre autor:
5. ediţie: 2013
2011
2008
3. ediţie: 2008
2. ediţie: 2001
1. ediţie: 2000
Se poate comanda:
|
Paul SCHVEIGER,: Géza Szávai - Ierusalimul Secuiesc. Un roman despre identitate
Viaţa noastră (Israel), anul XLVII, nr. 17059, joi–vineri, 26–27 iunie 2008, pp. 20 şi 28
Cronică de cultură trăită cu PAUL SCHVEIGER
Una dintre cele mai interesante cărţi pe care am avut ocazia în ultimele cîteva luni să le ţin în mînă – care, chiar dacă are pe copertă un subtitlu care spune că am avea în faţa noastră un „roman despre identitate“ – este, de fapt, o amplă şi pasională (de multe ori şi pasionantă) disertaţie despre cîteva identităţi şi interacţiunea lor.
Şi vreau să accentuez cu multă putere, de la bun început, că avem de a face cu două discursuri interconectate: al autorului, scriitorul Géza Szávai, funcţionînd paralel în mai multe planuri tematice cu cel deosebit de rafinat (dar deloc ostentativ) al traducătorului acestui text savant, dar, în acelaşi timp, pe deplin accesibil cititorului dispus să depună un anumit efort cognitiv, intelectualul bucureştean Alexandru Skultéty, care a reuşit excepţionala performanţă de a ne da o traducere pe care o simt deosebit de fidelă originalului, într-o limbă română foarte frumoasă, pură (dar nu puristă) şi care se potriveşte (tot în lectura acestui comentator) ca o mănuşă de mătase perfect mulată pe textul original: aproape permanent, citind cartea, am avut senzaţia că –de fapt –citeam un text maghiar, dar exprimat cu ajutorul unor structuri gramaticale şi al unui amplu şi bogat lexic românesc (o performanţă ieşită din comun). Pe baza lecturii acestui text românesc splendid şi demn de invidiat, am avut neîncetat senzaţia că citesc discursul unui stilist maghiar cu totul excepţional, care scrie într-o limbă modernă, deosebit de echilibrată (mă gîndesc la raportul dintre un stil tradiţional şi unul modern, chiar inovator, dar cu o savantă ştiinţă a măsurii lexicale).
Dar cartea aceasta nu este remarcabilă numai prin stilul originalului, pe care nu l-am avut în mînă – dar pe care traducerea mi l-a sugerat neîncetat –, şi acela al variantei sale adaptate perfect la nevoile limbii române contemporane (dar de ale cărei excrescenţe lexicale ultramoderniste traducătorul a ştiut să se ferească deosebit de înţelept), ci prin însuşi conţinutul mesajului său: întîlnirea mai multor identităţi (etnice). Cazul celei maghiare e văzută inclusiv din perspectiva variantei sale secuieşti, ce aparţine, firesc şi logic, blocului maghiarimii şi care se individualizează în cadrul acestuia prin particularităţi cultural-lingvistice specifice (pe care – poate – unii încearcă să le şteargă, din motive pentru mine ceva mai puţin inteligibile ori acceptabile – deşi nu sînt nici maghiar, nici secui, sau poate tocmai din acest motiv). Iar aici, voi încerca să mai accentuez ceva: Géza Szávai reuşeşte încă o anumită performanţă remarcabilă, aceea de a-şi vedea propriul „grup“ (secui/maghiar) cu un ochi sufícient de echilibrat şi critic (autocritic), nealterat de identitatea sa, adică obiectiv. El ştie să vadă (să arate) inclusiv lacunele, neajunsurile oamenilor cei mai apropiaţi de dînsul. Şi spun aceasta, în pofida unor aparente înflăcărări istoriografice ale sale privitoare la descălecarea ungurească din anul 896 (honfoglalás „ocuparea patriei“) – în legătură cu care există şi alte puncte de vedere –, precum şi în ciuda unor aserţiuni insuficient de echilibrate privitoare la încercările „româneşti“ de a-i deznaţionaliza pe maghiari, fără ca să menţioneze şi marea eficienţă cu care maghiarimea (deopotrivă vîrfurile ierarhiei sociale, dar şi publicul larg) a abordat problema deznaţionalizării mai multor grupuri de „minoritari“ care au trăit şi mai trăiesc pe teritoriul Ungariei de astăzi (dar, mai ales, al Ungariei „istorice“), acţiuni de deznaţionalizare neîntrerupte nici azi, sub egida Uniunii Europene.
În carte, avem de-a face cu problemele identităţii maghiare, ale identităţii evreieşti (inclusiv a secuilor iudaizanţi, „evrei în spirit“, cum îi numeşte autorul, pe care nu numai anumite vicisitudini istorice ocazionale concrete i-au redus la zero, ci şi acţiunile concertate ale ierarhiilor civile şi bisericeşti maghiare, care s-au străduit să-i „readucă“ în sînul maghiarimii), dar se fac unele referiri şi la identitatea naţională românească, care este văzută aproape permanent fie ca una pasivă – şi care, datorită acestei pasivităţi, n-ar fi fost cuprinsă în rîndurile celor trei naţiuni (fie ele şi numai nobiliare) „recunoscute“ pe teritoriul Principatului Transilvaniei –, fie ca una deosebit de agresivă, care n-ar fi făcut altceva decît să încerce să-i deznaţionalizeze, lingvistic şi cultural, pe maghiarii (şi secuii) transilvăneni atunci cînd autoritatea centrală a fost românească.
Nu doresc să intru în discuţia privitoare la „cine pe cine“ a încercat (a reuşit) mai mult să deznaţionalizeze, pentru că – oricum – cred că este vorba de o dezbatere care va trebui să fie rezolvată definitiv în Uniunea Europeană, pe căi şi cu mijloace proprii mileniului al III-lea, şi nu celor caracteristice primelor două milenii ale acestei ere, aşa că mă voi referi mai ales la ceea ce spune titlul acestei cărţi: IERUSALIMUL SECUIESC, adică la soarta evreilor aşezaţi printre unguri (şi secui) şi a acelor secui care, acum circa trei secole, în perioada luptelor dintre Reformă şi Contrareformă, în urma unei anumite interpretări a dogmelor teologice unitariene (confesiunea reformată care nega Sfînta Treime şi afirma existenţa unui SINGUR Dumnezeu, asemenea principiului de credinţă evreiesc care declară că există doar un unic Dumnezeu), au preferat să-şi ducă consecvent pînă la capăt convingerile şi au adoptat un fel de iudaism, probabil încă destul de diferit de al nostru, dar care – totuşi – respecta o bună parte a prescripţiilor halachice (pe care nu sînt convins că le-ar fí cunoscut în amănunţime): ei se abţineau să muncească sîmbăta, respectau – cel puţin în mare – legile noastre dietare (nu consumau deloc carne de porc, nu amestecau produsele de carne cu cele lactate ş.a.m.d.)…, dar, mai ales, se simţeau „evrei în spirit“.
Excrescenţa aceasta a unitarianismului creştin a dus la naşterea unor întregi comunităţi de oameni biologic neevrei (nenăscuţi din mame evreice), dar care se identificau cu principalele credinţe şi convingeri evreieşti, pînă şi în noţiunea lor autodefinitoare de „căutători ai adevărului“.
Vreau să întrerup aici firul normal al discuţiei privitoare la această carte, subliniind faptul că întîmplarea – semnificativ simbolică – a vrut ca s-o citesc între data comemorării Holocaustului şi a eroismului şi data comemorării israelienilor căzuţi în luptele pentru Independenţa Statului Israel şi pentru apărarea sa, respectiv la aniversarea a şase decenii de existenţă a Statului. O lectură deosebit de impresionantă, o lectură puternic mişcătoare, pentru că, probabil, dacă în primăvara anului 1944, sabbatarienii secui n-ar fi fost deportaţi la Auschwitz împreună cu fraţii lor de credinţă, atunci această comunitate, asemenea multor altora, ar fi putut avea o cu totul altă soartă…
Şi, ca să revin la soarta şi istoria acestor oameni care nu s-au temut să-şi susţină convingerile, vreau să spun că autorul nostru vorbeşte despre identitatea lor profund resimţită şi despre felul cum şi-au asumat-o, la nevoie, chiar cu un anumit eroism (şi acum, fie-mi iertată îndrăzneala de a observa că Géza Szávai are – pe ici pe colo – o anumită tendinţă de a idealiza „spiritul transilvănean de toleranţă“, pentru că acest spirit a existat numai perioade relativ scurte şi poate să fie interpretat ca fiind „tolerant“ doar în măsura în care îl comparăm cu INTOLERANŢA caracteristică a acelor ani, dar nu numai. O adevărată TOLERANŢĂ nu are nevoie de etichete şi se manifestă independent de circumstanţe şi – mai ales – necondiţionat. Am mai scris despre o anumită „toleranţă“ faţă de evrei a autorităţilor transilvănene – maghiare şi austro-ungare de mai tîrziu –, care condiţionau acordarea emancipării depline evreilor de renunţarea lor definitivă la anumite forme ale religiei lor, la anumite obiceiuri, care nu aveau şi nu puteau cum să aibă legături cu lezarea opiniei publice din societatea în care trăiau, cum a descris, de exemplu, răposatul Zoltán Singer lucrurile în masiva sa lucrare închinată istoriei evreilor dejeni şi din regiunea înconjurătoare… O adevărată toleranţă constă în nesublinierea, neremarcarea „alterităţii“ aparente a celuilalt, ci în acceptarea sa deplină şi necondiţionată, pentru singurul motiv că şi CELĂLALT este OM ca şi MINE, ca şi NOI).
Specific acestor sabbatarieni a fost faptul că ei se considerau EVREI, deşi nici unul dintre ei nu fusese născut dintr-o mamă evreică şi nici unul dintre ei nu a parcurs o convertire în conformitate cu preceptele halachice. Dar ei au TRĂIT aceste precepte, considerîndu-se a fi unguri EVREI (adică de religie evreiască, mozaică), aşa cum, mult mai tîrziu, o serie întreagă de evrei asimilaţi s-au considerat UNGURI de religie mozaică. „Jocul“ acesta dintre substantiv şi determinantul (atributul) său este deosebit de important, pentru că el pune accentul pe ceva esenţial (substanţa) şi se rezumă să circumscrie adjectival această substanţă.
În afara justificării teologice a opţiunii sabbatarienilor pentru o anumită consecvenţă în ce priveşte disputa privitoare la Sfînta Treime, ei au mai adăugat ceva, ceea ce merită să fie subliniat cu apăsare: opţiunea lor de a li se alătura celor oropsiţi de mai bine de un mileniu şi jumătate, pentru că ei au acceptat deplin ideea unicităţii Forţei supreme. Lozinca lor de nestrămutat a fost: „Unul este Dumnezeul pe care noi îl căutăm“ şi sub semnul ei au încercat să se apropie apoi şi de evreii în carne şi oase (halachici).
Se vorbeşte în carte – ca şi în multe alte locuri – despre existenţa (posibilitatea existenţei) unei aşa-numite „duble identităţi etnice“, în măsura în care este vorba de ETNIE şi de RELIGIE; în multe cazuri, lucrul pare să fie de conceput, de crezut: ungurii sînt catolici sau aparţin mai multor biserici protestante (şi – probabil – şi neoprotestante), la fel ca românii, care sînt ortodocşi, greco-catolici, unii dintre ei aparţinînd unor secte neoprotestante…: lucrul este ceva mai dificil în cazul evreilor, cu privire la care aleg două definiţii: pe cea a lui Jean-Paul Sartre, simplistă, în conformitate cu care ar fi evreu fiecare om ca atare văzut de către neevrei, şi pe cea mult mai subtilă, dar şi completă, a lui Sigmund Freud, care se întreba ce rămîne dintr-un evreu nereligios care nu trăieşte în Ţara Sfîntă şi care nu cunoaşte limba ebraică. Şi care a răspuns că TOTUL (la care simt nevoia să adaug, pe baza exemplului unui fost coleg de clasă al meu: în afara cazului în care el doreşte să se dezică în întregime de neamul strămoşilor săi, chiar dacă el nu este deplin acceptat, aşa curn ar dori-o, de grupul etnic de care încearcă să se apropie şi care continuă să-l vadă ca pe un intrus, în pofida tuturor eforturilor sale…).
Fără a fi un adept al teoriei „alegerii noastre“, cred că există ceva în această unicitate a noastră: cunosc un număr oarecare de intelectuali evrei, care – probabil – ultima oară au pătruns pe poarta unei sinagogi cu ocazia căsătoriei lor sau a decesului unui părinte (sau poate nici atunci), care nu cunosc nici măcar prima literă a alfabetului ebraic, dar pentru care apartenenţa la acest neam este o componentă indestructibilă a personalităţii şi a existenţei lor. Dar există şi cazurile unora dintre aceştia, care se consideră a aparţine unei abstracte „comunităţi cosmopolite şi agnostice“, a căror soartă mi-e greu s-o înţeleg; precum există şi evreii intelectuali care s-au botezat: Nicolae Steinhardt, Richard Wurmbrandt, ca să vorbim numai de comunitatea evreiască din România (şi probabil mai mulţi alţii, din cele mai diferite locuri ale lumii), cu privire la care sînt foarte curios ce ar fi scris, de exemplu, un Nae Ionescu sau alţii asemenea acestuia.
Din păcate, de cele mai multe ori, problema identităţii noastre este rezolvată, mai mult sau mai puţin, în conformitate cu doctrina lui Sartre: hotărîtoare devine „decizia“ neevreilor (sau, mai precis, a antisemiţilor), pentru care Transnistria, asemenea lagărelor naziste de nimicire în masă, a fost destinată tuturor evreilor, chit că s-au botezat într-o religie creştină sau nu… Cu toată speranţa că un alt Holocaust nu este posibil, teamă mi-e că soarta tuturor acestor oameni care s-au lepădat atît de uşor de iudaism nu va fi cu nimic mai bună decît cea a predecesorilor lor.
Şi, atunci cînd mă refer la dreptul fiecăruia dintre noi la autodefinire, am în vedere existenţa unui asemenea drept care acţionează în ambele direcţii, chiar dacă nu-l văd încă aplicabil: evreul care se vrea zulus să fie acceptat necondiţionat de acea comunitate, după cum şi neevreul care se vrea evreu să fie acceptat necondiţionat de propria noastră comunitate, independent de felul cum îşi practică el iudaismul; dar, din păcate, ne aflăm în faţa unor idealuri deocamdată cu totul irealizabile. Încă este mult prea grea pentru noi toţi înţelegerea dicotomiei: BĂŞTINAŞ (AUTOHTON) şi, respectiv, ALOGEN.
Ar mai fi încă multe de spus despre relaţiile dintre culturile diferite, dintre o cultură „MAI DEZVOLTATĂ“ (la Cioran: „cultura mare“) şi cea „MAI PUŢIN DEZVOLTATĂ“, aşa cum formulează Géza Szávai problema (v., de exemplu, p. 191), pentru că am impresia că raportul „dezvoltat“/„mai puţin dezvoltat“ ar avea încă nevoie de o dezbatere temeinică privitoare la criteriile de taxonomizare; or, aceste criterii cît de cît obiective ne lipsesc din cauza faptului că, pentru fíecare dintre noi (probabil, cu excepţia unor oameni de talia lui Cioran), cultura „noastră“, cultura în care ne-am născut şi în care trăim răspunde marii majorităţi a necesităţilor noastre spirituale şi morale. O cunoaştere cît de cît satisfăcătoare a unor culturi populare (adică ale culturii unor mase de oameni care o trăiesc autentic şi moştenită de la înaintaşi, şi nu vorbesc aici de cultura comercială, aşa-zisă de „mase“, a zilelor noastre), cunoaşterea culturii unor popoare „primitive“ care încă n-au intrat în modernitate ne-ar convinge că, pentru mai fiecare dintre membrii acestor comunităţi sociale, cultura „lor“ răspunde perfect tuturor nevoilor lor; într-un anumit sens, probabil, acelaşi lucru s-ar putea spune şi despre consumatorii „culturii de mase“ (comerciale) a zilelor noastre, care cred că ar avea tocmai cele de care ei ar avea mai multă nevoie.
Cartea lui Géza Szávai nu reprezintă o lectură facilă şi nu trebuie să fie considerată ca atare, dar ea merită depunerea efortului necesar, pentru a fi citită cu multă atenţie.
*
Am lăudat calitatea traducerii, şi am făcut-o pe drept cuvînt. Şi – totuşi – am o observaţie (recomandare) cu caracter general la adresa acestui maestru al traducerii: în mod firesc, în carte apar cîteva cuvinte ebraice, pe care autorul probabil le-a transcris în conformitate cu normele ortografice maghiare. Pentru redarea lor în limba română, nu ştiu să existe norme ortografice corespunzătoare: deci problema care se pune este aceea de a opta pentru o anumită variantă: aşchenază/sefardă în rostire românească, sau în cea a ebraicei israeliene moderne. Mă refer aici la două cuvinte care apar în text: „bocher“, care îl denumeşte pe elevul de ieşiva (şcoala religioasă evreiască unde se studiază textele sfinte şi comentariile lor), respectiv „coşer“ (adică alimente în conformitate cu normele dietare evreieşti), ambele mai apropiate de ortografia maghiară. În România, în unele părţi ale ei, primul se rostea „buhăr“, iar cel de al doilea „cuşăr“. Eu aş fi preferat formele ebraice israeliene contemporane, pe care le-aş fí transcris ca „bahur“, respectiv „kaşer“. Şi aici, înţeleg să-mi cer scuze pentru aceste scurte divagaţii lingvistice.
În româneşte de Alexandru Skultéty.
Pont Kiadó (Editura Pont [Punct]), Budapesta, 2008, 443 p.
In: Viaţa noastră (Israel)
2008-06-16
INAPOI
|
|
Cuprins:
Rînduri anistorice despre conştiinţă sau: cum păşim înaintea lui Dumnezeu? • 33
Unul este Dumnezeul pe care-l căutăm • 65
Întîmpinarea unui ţinut • 83
Oameni – în afara istoriei • 117
Un ţinut în istorie sau elegii din Grădina zînelor • 139
Tragedii şi comedii în centrul lumii • 183
Ex oriente lux • 205
Miracolul lipit pămîntului şi toleranţa bibliilor populare • 213
Isaia 56 sau veselire în casa rugăciunii • 225
Fines conscientiae • 251
Cercurile ascendenţei identitare • 279
Dumnezei, oameni, prunci. Dispute religioase, convieţuire • 309
„Se surpă temelia“ sau „Ce poate face atunci cel drept?“ • 343
Metafore, mituri, cifre în veacul al XX-lea • 395
Rugăciune împotriva armelor • 429
Hotarele individualului sau cum se ascunde realul • 435
|
