Despre autor:
5. ediţie: 2013
2011
2008
3. ediţie: 2008
2. ediţie: 2001
1. ediţie: 2000
Se poate comanda:
|
Béla POMOGÁTS,: Au ales să fie evrei
„Pe pãmîntul tolerant (al) Transilvaniei – toleranţã intratã în legendã –, unde de veacuri trãiesc alãturi mai multe etnii, o comunitate maghiarã a trecut, la sfîrşitul secolului al XVI-lea, la credinţa evreiascã. Cu evreii n-aveau nici o legãturã de sînge. Îşi ziceau evrei cu sufletul.”
Aşa începe Géza Szávai, un secui transilvănean, care s-a mutat din România în Ungaria la sfîrşitul anilor ’80, masivul său volum de aproape 450 de pagini. Este istoria unei mici şi exotice comunităţi maghiare din Transilvania, evreii secui. Ei reprezintă o curiozitate etnografică aproape unică – suficientă pentru a trezi interesul sociologilor, etnografilor şi istoricilor culturii – prin aceea că această comunitate mică s-a ataşat singură la evrei, nu din motive genealogice, ci din convingere religioasă (...). Istoria sabatarienilor este un calvar care marchează etapele unei istorii a incălcărilor drepturilor şi demnităţii în Europa Centrală. Lucrarea lui Géza Szávai este o captivantă cronică a acestui calvar al unei comunităţi. „Evreii” Secui au fost persecutaţi timp de secole, înainte ca emanciparea religioasă din a doua jumătate a secolului al XIX-lea să le aducă izbăvirea, pentru a fi transformaţi din nou într-o minoritate persecutată în secolul al XX-lea. Cînd tărîmul pe care trăiau a devenit din nou parte a Ungariei (1940-1944) , ca rezultat al celei de-a Doua Hotărîri de la Viena, ei au fost băgaţi în ghetouri, precum evreii din Ungaria şi Transilvania, unii dintre ei au fost măcelăriţi de nazişti împreună cu alţi evrei, alţii au supravieţuit. Chiar şi aceştia din urmă au fost dispersaţi după război, urmare a antisemitismului mai mult sau mai puţin oficial al regimului român; ei au fost opresaţi atît ca maghiari, cît şi ca evrei. Amintind acestea, Szávai citează din „Istoria evreilor din Transilvania” (1995) a lui MosheCamilly-Weinberger:
„ în 1938, România i-a privat practic de cetãţenia românã pe evreii care şi-o dobândiserã dupã 1918: ’Acest ordin i-a scos din capul locului pe evreii transilvãneni în afara sistemului românesc de drept’” (Moshe-Camilly Weinberger, op.cit., p. 284).
Sfîrşitul comunităţii evreilor secui din Bözödújfalu a venit de la planul Preşedintelui şi Secretarului General Ceauşescu, care la finele anilor ’80, cu puţin înainte de a căderea lui, a decis să anihileze comunităţile maghiare transilvănene prin distrugerea satelor lor şi trasnportarea oamenilor în blocuri de locuinţe. Bözödújfalu a fost unul dintre satele care au căzut victimă acestui plan. În 1989, rîuleţul Küsmöd a fost zăgăzuit, casele, inclusiv sinagoga, au fost acoperite de ape, iar locuitorii au fost mutaţi. Doar cîteva ruine mai răsar acum din lacul artificial, ca un trist memento al nemiloasei agresiuni gratuite. Din vechiul cimitir sabatarian au supravieţuit cîteva morminte, ale căror ornamente din Vechiul Testament, împreună cu cele ale unor ziduri ruinate, sunt rămăşiţe ale spectrului religios al Transilvaniei istorice. Bătrînii locuitori ai satelor ruinate fac din cînd în cînd pelerinaje la acest trist monument, pentru a-şi aminti chinurile prin care au trecut.
Bözödújfalu s-a dus, comunitatea evreilor secui este dispersată şi năruită. Lucrarea lui Géza Szávai este o amintire a acestei comunităţi, a istoriei ei încheiate. Principala lui motivaţie este convingerea personală că cei patru sute de ani ai evreilor secui sunt parte a istoriei maghiare şi că povestea tragică a „Ierusalimului secuiesc” are un mesaj relevant pentru azi. După cum spune el:
„Cred cã noi, maghiarii, ar trebui sã ne asimilãm în sfîrşit pe noi înşine, sã ne asimilãm propriul trecut, sã ne cunoaştem şi sã facem şi altora cunoscute roadele cugetului şi conştiinţei noastre, în care, adînc ancoratã în suflete, minţi şi inimi, se aflã istoria evreilor unguri, o istorie care, începutã la finele veacului al XVI-lea, s-a afirmat ulterior în toatã bogãţia ei pluristructuratã de interferenţe.”
Cartea reprezintă o căutare sufletească, atît personală, cît şi comunitară, iar răspunsurile ei au încercat să explice de ce evreii secui au avut o asemenea soartă, cuprinzînd şi învăţăminte cu caracter mai general referitoare la istoria maghiarilor şi a altor etnii din Transilvania; de asemenea, cartea este şi o relatare a vieţii autorului, dezvoltarea gîndirii şi a concepţiei sale despre viaţă. Pe de altă parte, ca un fundal al vieţii evreilor secui din Bözödújfalu, se dezvăluie chiar istoria Transilvaniei, în special trista situaţie a celor aproape două milioane de maghiari care au intrat sub dominaţie românească acum aproape o sută de ani. Transilvania fusese o ţară a diversităţii culturale şi etnice, un rai al libertăţii de conştiinţă şi religioase. Szávai se referă cu mîndrie la decretele din 1569 ale Dietei de la Turda, care au proclamat pentru prima oară, într-o Europă bîntuită de războaie religioase şi autodafe-uri, principiul libertăţii de conştiinţă, o idee care avea să devină mai târziu piatra unghiulară a civilizaţiei occidentale (...)
Nu doar cele trei „naţiuni” şi bisericile „acceptate” (romano-catolică, luterană, calvinistă şi unitariană) se bucurau de beneficiile toleranţei şi ale libertăţii de conştiinţă: românii, care deveneau încet-încet majoritari, precum şi bisericile lor, ortodoxă şi catolică-unită, îşi aveau libertăţile lor (...)
Transilvania, o societate compusă din trei naţiuni (maghiară, română şi germană), trei culturi şi şase sau şapte religii, nu era lipsită de conflcte etnice sau culturale. Cu toate acestea, Szávai susţine în mod corect că „transilvanismul”, mentalitatea prevalentă în perioada interbelică, avea un efect echilibrant şi unificator; el chiar îl vede ca pe un precursor al eforturilor regionaliste din Europa de azi.
„În grãdina transilvanã a zînelor, trãiau trei etnii mai însemnate numeric. Parcã trei etnii europene ar fi contribuit, fiecare cu cîte o parte, la obşteasca substanţã transilvanã. Fiecare dintre cele trei „pãrţi de popoare” şi-au îmbogãţit, de-a lungul secolelor, propriul „întreg”; „pãrţi” care, ataşate propriilor particularitãţi, s-au îmbogãţit, în acelaşi timp, una pe cealaltã şi au dat viaţã, în aceastã experimentalã grãdinã a zînelor, unui spaţiu al toleranţei fãrã seamãn în istorie, prezentînd lumii modelul convieţuirii umãr la umãr a unor comunitãţi cu identitãţi diferite.
Miraculos este cã aici, în aceastã construcţie, nimeni n-a pierdut nimic – fiecare actor n-a avut decît de cîştigat, fiecare a ieşit mai bogat – deopotrivã, desigur, cu mediul sãu; care „mediu”, în posteritatea sa istoricã, acelaşi mediu a rãmas (acelaşi) şi azi... Se numeşte Europa, iar în zilele noastre îşi dã osteneala sã elaboreze modele similare celor care au cunoscut succesul în grãdina transilvanã a zînelor şi au prosperat pînã în clipa în care au expiat sub povara încropelii strãine de viaţã şi a maldãrului de improvizaţii cvasiabsurde ce au caracterizat geopolitica, silitã de veacul al XX-lea sã gîndeascã global şi sã mãreascã pasul.”
Szávai a petrecut cea mai dură perioadă, cea a anilor ‘70 şi ’80 în Bucureşti. Experienţa lui acolo include tragicul, ceea ce l-a făcut în final să se stabilescă în Ungaria la sfîrşitul anilor ’80. Astfel, cartea este nu numai o relatare a destinului istoric al evreilor secui şi al chinurilor maghiarilor transilvăneni: este şi un auto-portret, o istorie personală. În consecinţă, „Ierusalimul secuiesc” poate fi citit ca o autobiografie, o confesiune care dezvăluie educaţia sentimentală a unui tînăr. O copilărie petrecută în ţinutul secuiesc (lîngă comunitatea evreilor secui din Bözödújfalu); un tată catolic învăţător, care a cedat presiunii politice şi a intrat în partidul comunist; ţăranii secui care tratează cu o neîncredere instinctivă activitatea puterii de la Bucureşti, fie ea pro-stalinistă sau naţionalistă; comunitatea sătească, cea care, cu reflexe formate în sute de ani, a luptat permanent pentru a supravieţui unor întorsături dezastruoase, adesea crude ale istoriei, nebuniei, brutalităţii şi necinstei celor de la putere.
Istoria personală vine mereu în contact cu istoria socială. „Am trăit într-o relaţie foarte strînsă cu istoria. Fiind copil, sensul meu al istoriei s-a format din elementele realităţii cu care eram în contact.” Anii petrecuţi de timpuriu lîngă monumente şi locuri istorice l-au făcut pe Szávai să observe obiceiurile evreilor secui, „diferenţele” şi valorile comunitare. Ca student şi jurnalist în Bucureşti, el a ajuns să înţeleagă adevărata natură a regimului Ceauşescu şi să aprecieze însemnătatea şi consecinţele faptului de a fi exclus, persecutat şi forţat să trăieşti într-un ghetou, destinul tradiţional al evreilor din Europa estică şi centrală.
„Tare complicat lucru, desigur – ’sã devii evreu, sã fii evreu’. De necrezut însã cît de uşor poate fi cineva transformat în evreu. Din mine au fãcut un evreu; azi, simt deja ce înseamnã sã fii evreu. Prea puţin vrea lumea sã ia act – de aceea, abia dacã ştie ceva – despre România anilor ’80. Era perioada în care, unele dupã altele, academiile şi universitãţile din toatã lumea îi alegeau doctori honoris causa pe ’ilustrul fiu al poporului român’ şi pe geniala lui soţie, „academician doctor inginer Elena Ceauşescu’… utilizez, cu siguranţã, cum trebuie denumirea oficialã, de la care nici un ziar nu se putea abate. Condiţiile din Bucureşti erau comparate cu cele ale Leningradului asediat. Dacã la Leningrad fiecare se putea însã simţi un erou ce-şi apãrã oraşul, în Bucureşti era periculos sã fii ungur. În capitala acestei ţãri situate în Europa, membrii, izolaţi de restul lumii, ai ’gloriosului popor român’ (doar aşa era denumit poporul român în presa din România!) te apostrofau pe stradã: ’vorbiţi româneşte!’
E perioada în care mi s-a îmbolnãvit soţia. şi credeam cã n-o sã supravieţuim acestei situaţii, cã o sã murim sau o sã rãmânem infirmi pe viaţã. Doar pentru Eszter îmi mai fãceam griji. Am dus-o la Atid, la pãrinţii mei. Acolo, mai avea mãcar ce sã mãnînce. (În Bucureşti, pîinea, ’raţia optimã stabilitã de cercetãrile româneşti de nivel mondial era oficial mai micã decît la Auschwitz’ – se tînguia colega mea de redacţie Anikó Halász, care revenise de acolo, dar care nu putea face nici un pronostic în legãturã cu ce se va întîmpla aici.) Ostilitate şi urã înrãitã – erau voluptãţile nepedepsite pe care Ceauşescu le-a oferit românilor. Afirm acest lucru, pentru cã am avut parte de aşa ceva: pentru foarte mulţi oameni, asta poate fi ceva mai important ca pîinea.”
Cartea lui Szávai, bogată în observaţii, informaţii şi comentarii care te pun pe gînduri, este o istorie socială şi personală în acelaşi timp, un portret al societăţii, precum şi o confesiune autobiografică. De fapt, este un roman post-modern, care în cadrul unei naraţiuni post-moderne oferă o privire generală istorică şi culturală, un studiu sociologic, istoria unei familii, o autobiografie, prezintă personaje interesante şi documente istorice. De asemenea, naraţiunea post-modernă evocă vechile tradiţii epice, cum ar fi literatura memorialistică transilvană în limba maghiară (Prince János Kemény, György Rettegi, Orphan Kata Bethlen, Miklós Bethlen, Kelemen Mikes); analizele istorico-politice şi anecdotele colorate, care au rostul de a lumina un eveniment sau un personaj, plasează cartea în această tradiţie. Fotografiile proprii ale autorului reprezintă o adăugire nepreţuită la naraţiune şi la documente, ilustrînd soarta comunităţii evreilor secui şi a satului lor.
Lucrarea lui Géza Szávai este o contribuţie importantă la viziunea noastră asupra istoriei şi societăţii, probînd că sociologia descriptivă maghiară, pe vremuri influentă, dar care şi-a pierdut mult din vigoare, are încă mari posibilităţi. Aceste posibilităţi merg dincolo de ceea ce se poate găsi în relatările literare tradiţionale privind studiul comunităţilor, putînd fi denumite instrumente ale studiilor comunitare „post-moderne”. Este o naraţiune care reconciliază evenimente cu istorii personale, documente cu confesiuni, şi astfel dă glas „adevărului” despre subiect. O încercare care are la bază spusele lui Szávai: „Istoria Ierusalimului Secuiesc e pentru mine ca un vis în vîltoarea cîtorva sute de ani de evenimente. Visele nu pot schimba realitatea, dar aratã mãcar adevãrul. Visele nu mint. Visele revin. Iar logica e veşnicã… şi, dacã toate astea aşa sînt (sînt aşa) – şi aşa sînt cu adevãrat –, atunci trebuie avut în vedere cã Ierusalimul Secuiesc poate fi salvat pentru memoria omeneascã.”
(Traducere din limba engleza de Marius BAZU)
In: The Hungarian Quarterly (Budapesta)
2001-04-01
INAPOI
|
|
Cuprins:
Rînduri anistorice despre conştiinţă sau: cum păşim înaintea lui Dumnezeu? • 33
Unul este Dumnezeul pe care-l căutăm • 65
Întîmpinarea unui ţinut • 83
Oameni – în afara istoriei • 117
Un ţinut în istorie sau elegii din Grădina zînelor • 139
Tragedii şi comedii în centrul lumii • 183
Ex oriente lux • 205
Miracolul lipit pămîntului şi toleranţa bibliilor populare • 213
Isaia 56 sau veselire în casa rugăciunii • 225
Fines conscientiae • 251
Cercurile ascendenţei identitare • 279
Dumnezei, oameni, prunci. Dispute religioase, convieţuire • 309
„Se surpă temelia“ sau „Ce poate face atunci cel drept?“ • 343
Metafore, mituri, cifre în veacul al XX-lea • 395
Rugăciune împotriva armelor • 429
Hotarele individualului sau cum se ascunde realul • 435
|
